Dragii mei,

Ce m-a învățat muntele în acest weekend și de ce consider că traseul pe munte este asemenea traseului vieții noastre am să vă mărturisesc în următoarele rânduri…

Călătoria începe în forță, cu putere și energie maximă, cu dorința de a  atinge obiectivul stabilit încă de la baza muntelui. Totul este clar, știu exact că voi reuși indiferent de dificultățile pe care le voi întâmpina. Mintea mea este clară și concentrată, mă simt în formă. Nu e prima dată când merg pe munte așa că știu la ce să mă aștept…

Peisajul este de vis, vremea este superbă. O zi perfectă pentru urcare. Nimic nu ma poate opri. După o bună bucată de drum mă surprind că încep să mă distrag de la obiectivul meu mental și asta pentru că oboseala fizică începe să-și spună cuvântul. Așa este și în viața de zi cu zi atunci când alergăm după te miri ce țel măreț și pe parcurs simți că obosești din ce în ce mai tare, resursele se scurg și apar primele gânduri de renunțare.

Simțeam cum îmi ard muschii, genunchii, nu mai zic tălpile, gambele iar respirația începea să devină din ce în ce mai greoaie. Deja era o provocare. Cu toate astea mi-am zis…ce peisaj minunat, ce vreme frumoasă, sigur voi ajunge în vârf…Am început să observ natura, să fiu prezentă, să îmi reglez respirația și să pășesc cu încredere mai departe. Traseul însă este unul anevoios, plin de zăpadă afânată pe care greu o pătrunzi, cu porțiuni de gheață, cu desișuri care te împiedică să înaintezi. Nu-i nimic. Mi-am zis. Merg mai departe…

Dupa desiș sigur urmează luminiș și mă voi putea bucura din nou de peisaj și de toate minunățiile muntelui. Așa a fost. Dar nu pentru mult timp căci a frigul începea să se lase, zăpada să fie tot mai neprietenoasă pentru pași, vântul se întețea iar panta începea să devină din ce în ce mai înclinată și mai neaccesibilă. Efortul creștea constant. Gândurile că nu voi reuși și că poate nu am suficiente resurse ca să ajung în vârf, au reapărut. Respirația începe să devină tot mai accelerată. Picioarele nu mă mai ascultă iar vântul aproape mă doboară.

A fost un moment când mi-am spus: Gata, renunț, mă întind pe zapadă și rămân acolo… Însă exact în acel moment, unul dintre membri echipajului cu care am pornit la drum s-a întors după mine, a venit în urma mea și a început să-mi vorbească despre tot felul de subiecte. Inițial mă irita acest fapt pentru că nu aveam suficientă energie să-i răspund. Am lăsat să curgă monologul lui și am ascultat.  M-a încurajat, m-a așteptat să-mi trag sufletul, mi-a spus cuvinte de apreciere și motivare și mi-a arătat că mai e foarte puțin de mers și ajungem…pe vârf…așa cum îmi fixasem, de la început, obiectivul .

Persoana aceasta a făcut un lucru extraordinar: după ce s-a asigurat că sunt din nou pe roate, că pot să înaintez, chiar dacă mai greoi, m-a lăsat să-mi continui în liniște drumul spre destinația finală. A plecat mai departe să motiveze și alte persoane care erau epuizate. În timp ce îmi vorbea de tot felul de lucruri pentru a mă distrage de la durerea fizică și oboseală, gândurile mele începeau să se restructureze spre obiectiv, să mă repliez, să mă remontez și să continui drumul.

Știam că mai e foarte puțin…foarte puțin…cu toate că îmi era exrem de greu am aplicat o strategie. Mi-am zis așa: știu că mai e  puțin de parcurs din drum, nu am să fiu cu ochii pe vârf, pe obiectiv, ci am să conștientizez cum pun fiecare pas în zăpadă, cum inspir și expir, mi-am imaginat chiar că este o sfoară solidă care mă  trage spre vârf.Din când în când mai priveam în jur și admiram priveliștea, nu pentru mult timp ca să nu îmi pierd energia și apoi iarăși reveneam la atenția asupra pasilor. Până când fără să-mi dau seama am ajuns pe vârf unde am sărbătorit cu ceilalți din grup.

Satisfacția pe care o simți atunci când ajungi acolo este unică iar dacă ai grijă să ai și oameni frumoși alături de care să te bucuri, poți să te consideri un norocos.
Traseul nostru, al vieții noastre este la fel. Pornim cu avânt, cu energie, cu claritate. Pe parcurs ne pierdem, apar gânduri, frici și ne îndepărtăm de țelul nostru. Stresul zilnic, efortul pe care il depunem, uneori oamenii toxici din viața noastră par să ne stea în cale însă dacă știm care e destinația finală este imposibil să nu ajungem acolo.

Da, uneori avem nevoie de mentori care să să stea în spatele nostru, să ne încurajeze, să ne aprecieze și să ne arate calea. Găsiții pe acei oameni, învățați de la ei, deschideți-vă urechile și sufletul. Nu-i respingeți în ideea că voi știți tot și știți mai bine. Nu se știe care parte din experiența lor de viață poate să vă lumineze calea atunci când e întuneric.

Orice cale e una plină de intemperii. Rămâneți conștienți de voi și de fiecare pas și vă asigur că veți ajunge la obiectivul vostru.

Vă îmbrățișez,

Diana